vineri, 30 noiembrie 2012
joi, 29 noiembrie 2012
Sufletul amintirii
Sufletul unei amintiri
Când vei sta de vorbă cu
amintirile tale,
Să ştii că una este a
mea - poate, cea mai frumoasă…
Amintirea iubirii, ca o
pedeapsă târzie şi grea,
Ascunde-o-n fereastră,
între petale de cer,
Las-o să stea în faţa ta,
în inima ta, în privirea ta,
Las-o să se odihnească
într-un ungher de suflet,
Să rămână acolo, până
când se va face seară,
De o mie de ori să
înflorească a lumină,
Să-ţi ţină de urât şi,-apoi,
să cânte a primăvară,
Aşa cum doar amintirile
ştiu să cânte...
Până unde mă vei urma cu
amintirile tale,
Până unde ne va fi atât
de greu, atât de trist,
Să ne recunoaştem, să ne
atingem,
Ca nişte cuvinte care au
căpătat aripi
Şi zboară, zboară mereu,
În două ceruri
îndepărtate şi fără pământ?
Până când nu vei ştii, nu
vei afla,
Că sunt nelinişti fără
leac şi tristeţi fără leac,
Şi doar o dragoste, să le
îmbrace pe toate,
Precum o cămaşă a morţii
şi a nemuririi?...
Sunt un suflet ascuns în
propria-i viaţă,
În propria-i rană, în
propria-i moarte,
Şi tu nu ştii asta, şi mă
porţi mai departe, cu tine,
Ca şi când aş fi sufletul
tău,
Sau poate doar un suflet
fără-nceput,
Un suflet uitat în gândul
prin care-ai trecut,
O pasăre-suflet, o pasăre
oarbă, de atâta noapte,
De-atâta aşteptare şi nelinişte,
oarbă...
Lasă-mă să mă aştern
frumos,
Ca un cântec, ca un vers,
în cuvinte
Să adorm pe un ţărm fără
mare,
Între fluturii de iarbă
fierbinte,
Lasă-mă să zbor după
toate păsările
În cerul lor alb, în
cerul cel mai înalt,
De tihnă şi împăcare…
Lasă-mă să mă cobor din
sufletul tău,
Din sufletul meu, să mă
cobor in uitare…
miercuri, 28 noiembrie 2012
Eternitatea iubirii
Eternitatea
iubirii
Am uitat să
dorm,
Am uitat sa
vorbesc,
Am uitat sa
zbor…
Te
iubesc.... şi atat.
Viaţa mea e
un templu
In care
m-am inchis
Cu toată
iubirea,
Un templu
unde nimeni
Nu mai
poate intra,
Ca să
ajungă la sufletul meu!
Te iubesc
şi te urăsc,
Te chem, te aştept şi te alung…
Cum aş putea sa te pastrez,
Dacă eşti doar un vis,
Iar din vise nu se poate trăi,
Insă se poate muri de nenumărate ori?!
Atinge-mi sufletul,
Si vei vedea că în el e numai iubire,
Dar şi atâta durere,
Cât pentru încă o viaţă,
De mântuire şi de uitare.
Uitare insă nu poate fi,
Acolo unde este o eternitate a iubirii…
Love's eternity by Doina Iovanel Spineanu
I forgot to sleep
I forgot to speak
I forgot to fly
I love you..and this is it.
My life is a temple
Where i closed myself
With all my love
A temple where nobody
can get in
to arrive at my soul.
I love you and I hate you
I'm calling for you, i'm waiting for you and i'm
driving you away
How can I keep you?
If you are just a dream
and I can't live only with dreams
But I can die dozens of times ?
Touch my soul
and you'll see there's just love
but also so much pain,
enough for an entire life
for salvation and for forgetting
but forgetting, it can't be
there, where it is a love's eternity.
Despre demnitate
Demnitatea mi se pare a fi un fel de coloana vertebrala a constiintei.
Fara ea, constiinta nu poate privi in sus si nu poate tine piept unei
confruntari de idei. Poti sa fii doldora de idei valoroase, juste, daca nu-i
poti domina cu “inaltimea” spiritului, pe ceilalti, sau macar sa-i privesti
drept in lumina ochilor, acele idei vor trece aproape nebagate in seama.
Demnitatea iti da o frumusete si limpezime interioara, pe care nu le poti avea
prin nicio alta insusire a naturii tale native. Demnitatea te defineste intr-un
anume fel, superior si nobil, iti da unicitate si ascendent chiar asupra
conditiei umane insasi. Asta insemnand ca trebuie sa fii demn nu numai in fata
celorlalti, dar si in fata ta, a sinelui tau. E o forma de respect fata de tine
insuti, si ea va fi urmata, cu certitudine, si de respectul celorlalti. Trebuie
sa ramai demn si “cu usa inchisa”, nu numai cand esti privit din afara; pentru
ca orice actiune de-a ta, orice gand, orice manifestare, ce te va pune in
legatura cu restul lumii, incepe in universul tau intim. Acolo este locul unde
te definesti ca personalitate, te intregesti, de individualizezi clar, precis
si… demn! A fi om si a nu avea demnitate, mie mi se pare un nonsens. Demnitatea
a fost inscrisa in codul nostru genetic; si, daca ne-o pierdem, putem spune ca
ne-am pierdut un mod de a vedea, de-a auzi, de-a trai. Iar daca nu stim, nu
simtim ca am avea-o, putem s-o invatam de la altii, numai sa ne luam modele
exact pe cine trebuie. Demnitatea unor oameni a fost, ori este atat de mare,
coplesitoare, am zice, incat devine trasatura lor definitorie; ei se confunda
cu demnitatea insasi, ei sunt, si raman, DEMNITATEA!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)