Sufletul amintirii

Sufletul unei amintiri

                 

Când vei sta de vorbă cu amintirile tale,

Să ştii că una este a mea -  poate, cea mai frumoasă…

Amintirea iubirii, ca o pedeapsă târzie şi grea,

Ascunde-o-n fereastră, între petale de cer,

Las-o să stea în faţa ta, în inima ta, în privirea ta,

Las-o să se odihnească într-un ungher de suflet,

Să rămână acolo, până când se va face seară,

De o mie de ori să înflorească a lumină,

Să-ţi ţină de urât şi,-apoi, să cânte a primăvară,

Aşa cum doar amintirile ştiu să cânte...

Până unde mă vei urma cu amintirile tale,

Până unde ne va fi atât de greu, atât de trist,

Să ne recunoaştem, să ne atingem,

Ca nişte cuvinte care au căpătat aripi

Şi zboară, zboară mereu,

În două ceruri îndepărtate şi fără pământ?

Până când nu vei ştii, nu vei afla,

Că sunt nelinişti fără leac şi tristeţi fără leac,

Şi doar o dragoste, să le îmbrace pe toate,

Precum o cămaşă a morţii şi a nemuririi?...

Sunt un suflet ascuns în propria-i viaţă,

În propria-i rană, în propria-i moarte,

Şi tu nu ştii asta, şi mă porţi mai departe, cu tine,

Ca şi când aş fi sufletul tău,

Sau poate doar un suflet fără-nceput,

Un suflet uitat în gândul prin care-ai trecut,

O pasăre-suflet, o pasăre oarbă, de atâta noapte,

De-atâta aşteptare şi nelinişte, oarbă...

Lasă-mă să mă aştern frumos,

Ca un cântec, ca un vers, în cuvinte

Să adorm pe un ţărm fără mare,

Între fluturii de iarbă fierbinte,

Lasă-mă să zbor după toate păsările

În cerul lor alb, în cerul cel mai înalt,

De tihnă şi împăcare…

Lasă-mă să mă cobor din sufletul tău,

Din sufletul meu, să mă cobor in uitare…