Despre demnitate

Demnitatea mi se pare a fi un fel de coloana vertebrala a constiintei. Fara ea, constiinta nu poate privi in sus si nu poate tine piept unei confruntari de idei. Poti sa fii doldora de idei valoroase, juste, daca nu-i poti domina cu “inaltimea” spiritului, pe ceilalti, sau macar sa-i privesti drept in lumina ochilor, acele idei vor trece aproape nebagate in seama. Demnitatea iti da o frumusete si limpezime interioara, pe care nu le poti avea prin nicio alta insusire a naturii tale native. Demnitatea te defineste intr-un anume fel, superior si nobil, iti da unicitate si ascendent chiar asupra conditiei umane insasi. Asta insemnand ca trebuie sa fii demn nu numai in fata celorlalti, dar si in fata ta, a sinelui tau. E o forma de respect fata de tine insuti, si ea va fi urmata, cu certitudine, si de respectul celorlalti. Trebuie sa ramai demn si “cu usa inchisa”, nu numai cand esti privit din afara; pentru ca orice actiune de-a ta, orice gand, orice manifestare, ce te va pune in legatura cu restul lumii, incepe in universul tau intim. Acolo este locul unde te definesti ca personalitate, te intregesti, de individualizezi clar, precis si… demn! A fi om si a nu avea demnitate, mie mi se pare un nonsens. Demnitatea a fost inscrisa in codul nostru genetic; si, daca ne-o pierdem, putem spune ca ne-am pierdut un mod de a vedea, de-a auzi, de-a trai. Iar daca nu stim, nu simtim ca am avea-o, putem s-o invatam de la altii, numai sa ne luam modele exact pe cine trebuie. Demnitatea unor oameni a fost, ori este atat de mare, coplesitoare, am zice, incat devine trasatura lor definitorie; ei se confunda cu demnitatea insasi, ei sunt, si raman, DEMNITATEA!