Un alt Picasso

Picasso se mutase la mine în casă,

Cu toate culorile lui, într-o seară,

Ducându-şi pe un braţ şevaletul,

Iar pe altul, Steaua Polară.

Avea Răsăritul în lacrima stângă,

Încât noaptea părea o piersică roz,

Şi dansam amândoi, desculţi pân’ la ziuă,

Peste ape zburând, spre mirificul Oz.

Visul lui picta, într-un colţ de odaie,

O gazelă cu picioare de iarbă,

Şi-o punea să ne-alerge prin suflet,

Pân’ ce sufletul verde începea să ne fiarbă,

Iară trupul sfios începea să ne plângă.

Picasso se mutase lângă-o flacără-stea,

Cu toate culorile lui, într-o seară,

Avea Universul în lacrima stângă,

Şi în palmele arse, veşnicia solară.

               În auz, şi-n priviri,... şi-n tăcerile arse,
               Şi-n albastru răvăşit peste frunţi,
              Era inima lui, tropotind prin lumină,
              Eram eu, o mireasă cu o mie de nunţi!