Mă dor din rădăcină ochii
Crescuţi, prea des, printre cuvinte,
Mă dor cuvintele strivite
De-atâtea grele necuvinte...
Şi mă mai dor atâtea umbre
De care nu-mi aduc aminte,
Decât atunci când noaptea toată
Mi-adoarme, lângă frunte, gândul;
Da, gândurile dor adese,
Fiindcă, în trena lor de foc,
Îşi face loc singurătatea
Şi blândul gust de toamnă lungă,
Din care se va ţese iarna,
Cu cerul ei, tot mai îngust...
Mă doare cerul fără fluturi,
În care nu pot să-mi ajungă
Privirile din cărţi desprinse
Şi aripa, sub care dorm
Petalele luminii ninse!
Da, mă mai dor iubiri pierdute
Pe drumuri fără de-nţeles,
Între un şes al neputinţei
Şi-un munte doar de zei ales!
Şi iarăşi mă întorc la ochii
Ce-mi plâng ascuns în rădăcini,
La ţărmul zării mă întorc,
Ca apele fără scăpare,
Tot drumeţind printre străini...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu